Puteti descarca acest test pentru a-l printa si completa pe hartie! Link-ul de descarcare este la finalul articolului.
Urmariti urmatorul material video despre perceptia timpului care are legatura cu varsta bioelectrica
În ultimele decenii, tămâia a ajuns din nou „în lumina reflectoarelor”, datorită valorii ei esențiale pentru viața omului. Și nu vorbim aici de utilizări religioase, ci de întrebuințări terapeutice cu rol adjuvant în lupta cu bolile grave, precum cancerul sau bolile autoimune.
În antichitate, tămâia, scorțișoara sau șofranul erau mirodenii la fel de scumpe ca aurul, fiind considerate daruri de preț pentru regi și înalți demnitari. La vechii egipteni, rășina sau uleiul de tămâie erau folosite în ritualuri religioase, tămâia fiind considerată un elixir al tinereții.
Pliniu cel Tânăr descrie tămâia de bună calitate drept un antidot pentru intoxicarea cu o plantă otrăvitoare numită „cucută”. Medicul Avicenna o recomanda pentru o gamă largă de afecțiuni, iar în China și în alte țări din Orient, tămâia era folosită ca remediu pentru boli interne și externe.
Din nefericire, cancerul este o boală care continuă să producă multă suferință în viața umanității. El ne poate atinge pe fiecare, într-un fel sau altul, fie că este vorba de un membru al familiei, un prieten, un colaborator sau chiar de noi personal.
Deși ni se spune că nu există vindecare pentru cancer, putem vorbi, totuși, de multe arme cu care putem lupta împotriva acestei boli necruțătoare. O astfel de armă o constituie chiar tămâia, evident, tămâia naturală, extrasă din arborele boswellia.
Tămâia este extrasă din arborele Boswellia.
Întrucât anulează reacțiile sistemului imunitar ce determină inflamarea țesutului afectat, boswellia este un potențial remediu natural pentru cancer. Ea ajută organismul nu doar să lupte împotriva inflamației, ci și a durerii.
Extractul de tămâie din Boswellia serrata are proprietăți analgezice atât de puternice, încât azi e considerat un analgezic, sau calmant, din categoria AINS (Antiinflamatoare Nesteroidiene – cele mai de top medicamente chimice antiinflamatoare).
Așadar Boswellia este arborele din care este obținută tămâia (aparținând familiei Burseraceae), îndeosebi din speciile B. frereana, B. sacra, B. papyrifera și B. serrata, ce se găsesc în zonele semideșertice de pe teritoriul Somaliei și Yemenului.
În scoarța acestor arbori se fac incinzii, din care se scurge un lichid lăptos auriu ce se întărește în contact cu aerul, devenind bine-cunoscuta rășină de tămâie. Tămâia adevărată are un miros extrem de parfumat. Mirosul ei este o combinație de pin, lămâie și note lemnoase.
Boswellia serrata este un arbore originar din India, ai căror compuși speciali au puternice efecte antiinflamatorii și anticancerigene. Cu mult înaintea medicamentelor sintetice cu rol antiiflamator, extractele din diversele specii ale arborelui boswellia erau folosite pentru tratarea artritei și a bolilor de inimă.
Alte specii de arbori Boswellia, cum sunt Boswellia sacra și Boswellia carteri, au proprietăți curative similare cu cele ale arborelui Boswellia serrata, contribuind la ameliorarea simptomelor artritei și la inhibarea dezvoltării tumorilor. Există peste 20 de specii de Boswellia, majoritatea creascând în nord-estul Africii, de unde se estimează că provin circa 75% din ele.
Ce face ca tămâia, extractul rășinos al acestui arbore, să fie atât de benefic în profilaxia sau combaterea bolilor? În mare parte, este vorba despre modul în care mai multe substanțe chimice echilibrează sistemul imunitar. Ele ihibă anumite citokine pro-inflamatorii, precum și acei mediatori ce deteriorează ADN-ul, favorizează dezvoltarea tumorilor și distrug celulele sănătoase.
În ultimele decenii, cercetările științifice au adus mai multă lumină asupra modului în care tămâia și uleiurile extrase din Boswellia stimulează sistemul imunitar și reduc inflamația. Aceasta are loc pe mai multe nivele.
Rășinile provenite de la diferite specii de Boswellia conțin circa 5%-10% uleiuri esențiale pure, având numeroase substanțe protectoare.
Acestea sunt:
Cum se traduce asta în termeni simpli? Boswellia, sau tămâia, scade inflamația și previne bolile autoimune. Inflamația reprezintă reacția țesuturilor organismului la orice fel de iritare, răni, infecții sau tulburări ale sistemului imunitar.
Atunci când un țesut doare, se înroșește, se umflă sau îi sunt afectate funcțiile, se produce o inflamație – semn că organismul luptă pentru a se vindeca.
Leucotrinele sunt acele mici substanțe care sar în ajutor în caz de inflamație, favorizând înlăturarea radicalilor liberi, adeziunea celulară și migrația celulelor în zonele afectate.
„Lacrimile împietrite” ale rășinii de Boswellia.
Printre compușii cei mai valoroși și mai benefici ai arborelui Boswellia identificați de specialiști se numără acizii terpenici și boswellici, care au un puternic efect antiiflamator și protector asupra celulelor sănătoase.
Terpenele sunt hidrocarburi cu un puternic miros plăcut ce se găsește în anumite plante, inclusiv cele cu proprietăți antioxidante, precum eucaliptul, busuiocul, menta și lămâiul.
Terpenele joacă un rol protector vital pentru planta care îi conțin. Prin mirosul lor puternic, țin insectele dăunătoare la distanță, apără planta de factorii de stres din jur și blochează anumite procese chimice importante. Același rol îl pot avea terpenele și în organismul uman, înlăturând radicalii liberi și promovând bunăstarea acestuia.
O altă substanță chimică găsită în Boswellia care reduce în mod natural reacția inflamatoare prin controlul limfocitelor-T este AKBA (Acid acetil-11-keto-beta-boswellic). Deși acționează la fel ca și analgezicele de tip AINS, mecanismul de funcționare al AKBA este foarte diferit, deoarece țintește enzime inflamatorii diferite.
Fiind mult mai capabile să protejeze integritatea stomacului și a intestinului, extractele de Boswellia, sau de tămâie, produc mai puține efecte secundare și prezintă un risc mult mai mic de toxicitate comparativ cu analgezicele de tip AINS.
AKBA s-a dovedit foarte eficient în lupta cu numeroase boli inflamatorii, precum artrita, astmul bronșic, colita cronică și ulcerativă, boala lui Crohn și cancerul.
Tămâia, sau Boswellia, oferă o altă componentă activă numită acetatul de incensol, care are, la fel, proprietatea de a reduce reacțiile inflamatorii, îndeosebi cele legate de creier și care grăbesc declinul cognitiv.
Studiile arată că acetatul de incensol protejează neuronii, luptă împotriva formării tumorilor și îmbunătățește dispoziția, făcând din el un bun compus natural pentru medicamentele anti-depresie și anti-anxietate.
Un studiu publicat în revista Natural Medicines Comprehensive Database a arătat că extractul de Boswellia serrata reduce durerea, inflamația și dificultatea locomotorie cu care se confruntă bolnavii de artrită și osteoartrită.
Osteoartrita este o boală articulară cronică, progresivă și degenerativă care afectează îndeosebi articulația de la genunchi și șold. Unele persoane au constatat o reducere semnificativă a durerii cu 30%-65%, ceea ce face din boswellia un bun tratament natural pentru artrită.
Uleiul de tămâie, realizat în urma purificării rășinii extrase din trunchiul arborelui Boswellia, e folosit de mii de ani în scopuri medicinale. În prezent, cercetările arată că uleiul esențial de tămâie, și tămâia în general, naturală și de bună calitate, au o strânsă legătură cu prevenirea cancerului.
Compușii chimici implicați vizează celulele canceroase, fără a le distruge pe cele sănătoase. Din acest motiv, terapeuții holistici folosesc tămâia și uleiul esențial de tămâie concomitent cu tratamentele tradiționale pentru cancer.
Se pare că tămâia protejează ADN-ul de cancer (potrivit unui studiu realizat de Universitatea din Leicester) închizând nucleul ce ar putea modifica acele coduri ADN care ar putea fi afectate de cancer.
Tămâia e un puternic adjuvant în cazul tumorilor cerebrale, întrucât aceasta distruge leucotrinele ce se formează în jurul tumorilor, reducând astfel riscul producerii leziunilor cerebrale.
Nu în ultimul rând, când e vorba de cancer, tămâia și extractele din Boswellia carteri susțin promițător lupta pacienților ce suportă consecințele cumplite ale chemoterapiei.
De pildă, tămâia și extractele din Boswellia, luptă împotriva durerii, a edemului cerebral, a complicațiilor digestive și a migrenelor. Tămâia face aceasta fără a distruge celulele sănătoase care îi fac pe oameni vulnerabil la infecții.
Tămâia susține sistemul imunitar și în alte moduri, prevenind infecțiile, micșorând inflamația, promovând echilibrul hormonal, îmbunătățind sănătatea pielii și reducând anxietatea.
Potrivit Dr. Johanna Budwig, reputat biochimist german, care recomandă uleiul esențial de tămâie (îndeosebi în cazul tumorilor pe creier), tămâia indiană s-a dovedit a fi foarte eficace în tratamentul pentru:
Tămâia, extrasă din arborele Boswellia, poate reduce gravitatea infecțiilor căilor respiratorii și a sinusurilor. Aceasta înseamnă că se vor ameliora simptomele asociate cu răceala sau viroza, precum tusea și durerea în gât. Uleiul esențial de tămâie constituie deci unul dintre cele mai bune uleiuri esențiale recomandate pentru durerea în gât.
Conform studiilor, tămâia, sau extractele din Boswellia, previn și alergiile și astmul, eliminând flegma din plămâni. În plus, ea acționează ca un antiinflamator în căile nazale, ușurând astfel respirația.
În medicina tradițională chinezească, tămâia se folosește ca remediu natural pentru o bună circulație a sângelui, grăbind procesul de vindecare. Astfel, ameliorează durerile provocate de o serie de infecții virale și bacteriene, precum cele ale virozelor , dar și cele ale leprei și gonoreei.
Studiile arată că extractele din Boswellia carteri și Boswellia serrata luptă împotriva unor viruși puternici ce provoacă virozele sau a infecțiilor cauzate de mușcătura anumitor insecte periculoase.
Cele mai vechi întrebuințări terapeutice ale uleiului esențial de tămâie vizează tratarea diverselor afecțiuni autoimune. Boswellia interferează cu dezvoltarea bolii autoimune, deoarece ține sub control nivelul imunoglobulinelor, sau al anticorpilor, pe care le produce sistemul imunitar pentru a lupta cu atacatorii: bacterii, viruși, fungi și toxine.
Sistemul nostru imunitar produce constant diverse tipuri de anticorpi pentru a lupta cu boli, dar uneori acest proces ia o turnură greșită. Acesta produce anticorpi ce atacă propriile țesuturi, țesuturi sănătoase ale anumitor organe. Atunci ia naștere boala autoimună, care poate afecta orice sistem din organism.
Multe studii demonstrează că extractele din Boswellia ajută la tratarea bolii inflamatorii intestinale (BII) inclusiv colita ulcerativă, boala Crohn și colita colagenoasă.
BII este un termen ce desemnează bolile intestinale ce cauzează inflamarea îndelungată a tractului digestiv, îndeosebi a mucoasei intestinale. Aceasta are un rol important în absorbția nutrienților și în eliminarea toxinelor.
Extractul de tămâie sau de Boswellia este natural, dar poate avea anumite efecte secundare. Poate da stări de greață, reflux gastroesofagian și diaree.
Unele persoane ar putea avea erupții cutanate, îndeosebi dacă aplică uleiul de tămâie, sau de boswellia, direct pe piele.
Întrucât acționează ca un antiinflamator, tămâia, sau extractul de Boswellia, ar putea interacționa cu anumite medicamente de tip AINS. Ar fi recomandat să cereți sfatul medicului înainte de a lua boswellia cu alte medicamente, precum:
Boswellia ar putea interfera și medicamente anticoagulante și antiplachetare. Dacă luați astfel de medicamente este bine să vă adresați medicului înainte de a lua extracte de Boswellia, sau de tămâie.
Notă: Atenție la tămâia contrafăcută. Există tămâie sintetică, făcută din rășini de brad sau molid. Acestea pot fi dăunătoare dacă sunt folosite în scop terapeutic.
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint
Surse: NIH – National Cancer Institute
Natural Medicine Journal
Ecyclpaedia Britannica
NCBI
naturalmedicines.therapeuticresearch.com/
Mycelcaps este un puternic imunomodulator cu efecte deosebite de revigorare a organismului, dându-i puterea necesară pentru a lupta împotriva cancerului.
Mycelcaps își datorează efectul uimitor de anticancerigen și antitumoral unui compus deosebit, extras din micelii de shiitake. Acest compus este denumit Active Hexose Correlated Compound sau AHCC.
AHCC este un amestec special de polizaharide, aminoacizi și minerale. Conține un mare număr de principii active incluzând derivați de alfa-glucan și beta-glucan care nu există în cantități suficiente în ciupercile terapeutice tradiționale.
Ciuperca Shiitake este sursa AHCC, cel mai puternic imunomodulator.
Ce face din shiitake o ciupercă atât de uimitoare? De sute de ani, ciupercile shiitake constituie o sursă de hrană extrem de îndrăgită și de populară în Asia. Este pe locul doi la capitolul popularității printre ciupercile comestibile și pe locul trei în ce privește gradul de cultivare al acestora.
În prezent, ciupercile shiitake pot fi procurate din supermarketurile mari, fiind apreciate pentru gustul lor cărnos și aroma versatilă. Dar știați că shiitake abundă în vitaminele B, luptă împotriva celulelor canceroase, a bolilor cardiovasculare și a infecțiilor? Iar asta nu e tot.
De ce sunt aceste mici ciuperci atât de puternice? Deoarece au proprietăți avntivirale, antibacteriene și antifungice. Totodată, ele țin sub control nivelul zahărului din sânge și reduc inflamația din organism.
Shiitake conține mulți compuși chimici care protejează ADN-ul de efectul oxidativ. Lentinanul, de exemplu, care este un beta-glucan, are efect vindecător asupra cromozomilor deteriorați de tratamentele anticancerigene.
Eritadenina, un alt compus al ciupercii shiitake, este un aminoacid care reduce colesterolul și susține sănătatea cardiovasculară. Cercetătorii de la Universitatea Shizuoka din Japonia au descoperit că un aport suplimentar de eritadenină scade semnificativ concentrația de colesterol din plasmă.
Shiitake este unică între ciuperci și pentru faptul că aceasta conține toți cei opt aminoacizi esențiali, precum și un acid gras esențial, acidul linoleic. Acidul linoleic este util în scăderea în greutate și în creșterea masei musculare. În plus, întărește oasele, îmbunătățește digestia și reduce alergiile alimentare.
Dar să nu uităm de aspectul cel mai important al ciupercii shiitake, grație căruia Mycelcaps este un imunomodulator puternic.
Ciupercile shiitake au capacitatea de a stimula sistemul imunitar și de a combate multe boli. Shiitake realizează aceasta furnizând importante vitamine, minerale și enzime. În urma unui studiu publicat recent de revista americană Journal of the American College of Nutrition, s-a constatat îmbunătățirea funcției celulelor efectoare, precum limfocitele.
S-a observat și o imunitate mai bună la nivelul intestinului. Totodată, nivelul de inflamație din organism a scăzut. Toate acestea s-au datorat consumului a 5-10 grame de ciuperci shiitake pe zi.
Într-un organism sănătos, sistemul imunitar este capabil să depisteze și să elimine celulele canceroase. Dar, când sistemul imunitar slăbește, celulele canceroase se înmulțesc și secretă factori imunosupresanți. Terapiile convenționale, cum ar fi chimioterapia și radioterapia, slăbesc și ele în continuare sistemul imunitar. Drept urmare, acesta nu mai este capabil să identifice și să distrugă celulele canceroase. AHCC este cel mai puternic imunostimulator, tocmai pentru că poate reface sistemul imunitar în asemenea condiții.
O altă proprietate inovativă a Mycelcaps sunt plantcapsulele făcute din Pullulan, polizaharidă vegetală, foarte căutate de companiile farmaceutice. Pullulanul este un glucan extracelular sintetizat de ciuperca Aureobasidium pullulans, numită și „ciuperca neagră”. Pullulanul este stabil, foarte rezistent, solubil în apă și ușor digerabil. Astfel conținutul incapsulat nu suferă schimbări de temperatură, umiditate și nu se oxidează.
Mycelcaps poate fi administrat în paralel cu tratamentul alopat, reducând efectele secundare ale tratamentelor tradiționale. În plus, el reface energia vitală a organismului, fortificându-i organele, restabilindu-i echilibrul interior și dând un puternic imbold sistemului imunitar.
Așadar, grație componentului său esențial – AHCC, cel mai puternic imunomodulator – Mycelcaps constituie un aliat extrem de valoros în lupta cu cancerul, dar și cu alți inamici, precum virușii greu de învins.
Notă: Acest supliment, deși foarte eficient, trebuie luat la recomandarea unui medic specialist sau medic curant.
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint
Surse: Science Direct
Cancer therapy advisor
Seva de mesteacăn pare să devină vedeta ce pune în umbră apa de cocos, băutura sănătoasă de mare popularitate. Seva de mesteacăn este fină, semănând la gust cu siropul de arțar, deși e puțin mai ușoară. E considerată un tonic în multe țări din Europa, și nu numai, pentru utilizările ei medicale, dar și ca supliment nutritiv. Aceasta se datorează proprietăților ei de detoxifiere, purificare și de bun antiinflamator.
Arborele de mesteacăn este unul dintre cei mai versatili arbori. Există două varietăți principale. Prima este mesteacănul alb sau mesteacănul argintiu, cu denumirea științifică Betula pendula. Cealaltă este mesteacănul negru sau mesteacănul dulce, cu denumirea științifică Betula lenta. În limba română, cuvântul „mesteacăn” provine din latinescul mastichinus, ce înseamnă „care aparține masticulului”. Masticul era un amestec de rășini vegetale și minerale folosit la lipit, chituit sau nivelat.
În multe alte limbi, termenul provine din sanscrită. Cuvântul birch din engleză, ca de altfel și din multe limbi scandinave, provine din cuvântul sanscrit bhurja. Acesta înseamnă „arbore pe a cărui scoarță se scrie”. Proprietățile medicinale ale mesteacănului sunt prețuite încă din antichitate, în vreme ce varietățile acestui arbore sunt întrebuințate și în scopuri decorative.
Din arborele de mesteacăn se pot folosi mugurii, scoarța, frunzele și seva. Acestea posedă proprietăți terapeutice.
Mugurii ameliorează simptomele asociate infecțiilor aparatului respirator.
Mugurii de mesteacăn – Mugurii conțin ulei volatil ce include camforul, precum betulinul.
Frunzele de mesteacăn – Frunzele sunt bogate în flavonoide și saponine. În plus, acestea conțin salicilați (ca și aspirina) și, prin urmare, prezintă proprietăți anitiinflamatorii și analgezice.
Frunzele de mesteacăn conțin substanțe cu rol antiinflamator și analgezic.
Seva de mesteacăn – Seva conține substanțe chimice cu efect diuretic. Seva, de o consistență apoasă și fină, ameliorează mai multe afecțiuni, întrucât conține nutrienți naturali. Aceștia sunt: carbohidrații, acizi organici, acizi fructați, potasiu, calciu, fosfor, magneziu, mangan, zinc, sodiu, fier, cupru și vitaminele B și C.
Scoarța de mesteacăn – Scoarța mesteacănului este bogată în betulinol și glicozidă, din care se poate obține glucoză. Scoarța prezintă multe alte întrebuințări terapeutice.
Iată, așadar, câteva dintre proprietățile lui medicinale și terapeutice, care, în treacăt fie spus, sunt de-a dreptul remarcabile.
Una dintre cele mai importante proprietăți ale arborelui de mesteacăn este cea anticancerigenă. O substanță chimică extrasă din scoarța de mesteacăn, mai exact acidul betulinic, ucide celulele canceroase în cazul melanomului, sau cancerul de piele. Interesant este că acidul betulinic nu afectează celulele sănătoase, după cum afirmă mai mulți specialiști americani.
Această substanță a fost descoperită ca urmare a unui program de screening fundat de Institutul American de Oncologie. Acesta a testat 2500 de extracte din plante pentru toxicitatea lor asupra culturilor din laborator de celule canceroase umane.
Încă din 2003, în paginile revistei Clinical Cancer Research a fost publicat un studiu care demonstrează că acidul betulinic declanșează apoptoza, sau moartea controlată a celulelor, în culturile celulare canceroase ale melanomului. Totodată, s-a constatat că acesta nu are niciun efect asupra celorlalte tipuri de celule testate.
În plus, scoarța de mesteacăn conține și acid oleanolic și lupeol, care au efecte benefice în tratamentul cheratozei actinice (o afecțiune dermatologică precanceroasă).
Un studiu publicat în revista Cancer Research din 2007 arată că acidul betulinic are efect protector și în cazul cancerului de prostată. Mecanismul de funcționare al acidului betulinic în acest tip de cancer e acela de a reduce „supraexpresia anumitor proteine”. Supraexpresia are loc atunci când în corp sunt produse prea multe copii ale anumitor proteine. Această supraexpresie contribuie la dezvoltarea cancerului.
Scoarța tratează cu eficiență cheratoza actinică (afecțiune dermatologică precanceroasă)
Previne infecțiile tractului urinar
Mesteacănul are proprietăți tonice și detoxifiante remarcabile, acționând în principal asupra sistemului urinar. Acționează ca diuretic, mărind frecvența de urinare. Astfel sunt eliminate toxinele și reziduurile, precum și lichidul excesiv din organism.
Susține funcția sănătoasă a rinichilor și a vezicii, fiind extrem de util în reducerea riscului de dezvoltare a pietrelor la rinichi. Betulenolul și betulenul sunt cele două componente responsabile pentru efectul lui diuretic.
Un compus al sevei de mesteacăn este saponina. Potrivit unui studiu publicat în revista American Journal of Clinical Nutrition, saponinele reduc nivelul colesterolului din sânge, legând colesterolul de acizii biliari. Saponinele previn reabsorbirea colesterolului și mărind eliminarea acestuia prin excreție.
Apa, sau seva, de mesteacăn ajută la scăderea în greutate. Întrucât contribuie la eliminarea sării excesive, a fosfaților, acidului uric și a anumitor medicamente, dar și a altor impurități, seva de mesteacăn curăță tractul urinar. Astfel, ea contribuie la scăderea în greutate. De ce este eficientă? Deoarece, atunci când numărul de toxine crește în organism, acesta își apără rezervele de grăsime pentru a-și proteja organele de acțiunea acidă a toxinelor. Însă dacă toxinele sunt eliminate, atunci lupta noastră cu kilogramele nedorite este mult mai ușoară. Specialiștii recomandă pentru detoxifiere să se bea o ceașcă de sevă de mesteacăn pe stomacul gol zilnic timp de 4-6 săptămâni.
Seva de mesteacăn acționează și ca un puternic agent de detoxifiere a ficatului. Ea elimină toxine pe care numai ficatul le poate procesa, precum grăsimile saturate, alcoolul, pesticidele și multe altele. Astfel, seva și-a câștigat acceptul ca supliment nutritiv important pentru sănătatea ficatului.
Seva de mesteacăn protejează pielea de razele UV.
Grație eficienței cu care ajută la eliminarea toxinelor, seva de mesteacăn curăță pielea și îi conferă un aspect sănătos și luminos. Iar acest rezultat se poate obține nu numai prin consum intern, dar și prin aplicarea ei direct pe piele. Seva de mesteacăn protejează pielea de razele UV și de efectele poluării, dar îi și îmbunătățește elasticitatea.
Pe lângă vindecarea afecțiunilor dermatologice precum acneea și eczemele, datorită stimulării celulelor epidermei, seva de mesteacăn ajută și la vindecarea mai rapidă a rănilor. Într-un studiu publicat în revista PLOS One, autorii au afirmat că scoarța de mesteacăn era folosită de indienii din America de Nord la vindecarea rănilor. Aceștia înfășurau rănile în scoarța de mesteacăn pentru a accelera vindecarea acestora. Cercetătorii au constatat că extractul din scoarță de mesteacăn mărește capacitatea pielii rănite de a produce subtanțele antiinflamatorii. Acestea atrag acele tipuri de celule ce înlătură țesutul mort și bacteriile. Practic, scoarța pune celulele în mișcare la nivelul rănii; o vindecă și o închide mai repede.
Apa, sau seva, de mesteacăn are un aport considerabil și în ce privește calmarea durerilor articulare. După cum afirmă renumita nutriționistă britanică Candice Van Eeden, seva este un bun adjuvant în cazul artritei și al osteoartritei. Aceasta se datorează proprietăților ei antiinflamatoare, ea reducând umflăturile și inflamația. În plus, după cum afirmă Van Eeden, acumularea de acid uric în organism generează durere la nivelul articulațiilor sau chiar artrită. Exercițiile fizice solicitante reprezintă unul dintre factorii ce determină organismul să producă acid uric în exces. Una din cinci persoane se confruntă cu această afecțiune, remarcă Van Eeden.
Consumul apei de mesteacăn cu regularitate previne formarea cristalelor din articulații. Se poate aplica local sub formă de comprese din frunze de mesteacăn, infuzate și pasate în prealabil.
Dacă dorim să prevenim formarea cariilor și deci să reducem numărul de vizite la dentist, seva de mesteacăn ne-ar putea fi de ajutor. Ea favorizează o bună sănătate orală grație unei substanțe numite xilitol. Acesta este un tip de zahăr natural pe care bacteriile ce generează carii nu îl pot folosi ca sursă de hrană.
În articolul intitulat „Îndulcitorul ce previne formarea cariilor”, California Dental Association declara următoarele: „Xilitolul inhibă dezvoltarea bacteriilor generatoare de carii. Aceste bacterii (Streptococcus mutans) nu îl pot folosi ca sursă de hrană. Dacă folosim xilitolul cu regularitate, tipul de bacterii din gură se schimbă, iar cele de produc carii nu mai pot supraviețui pe suprafața dentară. Astfel devin tot mai puține la număr. Studiile arată că Streptococcus mutans se transmite de la mamă la făt. Dacă mamele folosesc frecvent xilitol, reduc semnificativ transmiterea bacteriilor și deci numărul de carii dentare la copil”.
Cercetările dezvăluie că seva de mesteacăn poate fi folosită cu eficiență pentru tratarea anemiei, a tuberculozei, a răcelilor și a bolilor de piele. Grație proprietăților lui expectorante, antimicrobiene și antiinflamatoare, uleiul esențial de mesteacăn susține lupta organismului cu congestia nazală, bronșita, pneumonia și congestia bronșică.
Ceaiul din scoarță sau frunze de mesteacăn este un excelent tonic general.
Un mod delicios de a ne hidrata
Dacă motivele de mai sus nu v-au convins de proprietățile benefice ale mesteacănului, poate gustul apei de mesteacăn va reuși acest lucru. Seva de mesteacăn este mai săracă în calorii și zaharuri decât celelalte băuturi tonice, precum apa de cocos sau de arțar. Dar, poate cel mai bine ar fi să vă convingeți personal. Ce ar fi ca, data viitoare când doriți ceva tonic, să încercați seva de mesteacăn – apa vie a „prințului pădurilor”! În fond, mesteacănul și-a câștigat pe drept acest titlu!
Notă: Componentele mesteacănului trebuie folosite cu prudență de femeile însărcinate sau care alăptează. Persoanele alergice la aspirină nu ar trebui să-l folosească. Uleiul de mesteacăn poate irita pielea. Persoanele cu funcția renală și cardiacă compromisă nu trebuie să întrebuințeze extractul sau seva de mesteacăn, ținând cont de efectul lor diuretic asupra rinichilor. Persoanele cu probleme grave de sănătate vor consulta medicul specialist sau medicul curant înainte de întrebuințarea oricăreia dintre componentele mesteacănului.
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint
Resurse: ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12855667
verywellhealth.com/melanoma-information-malignant-melanoma-1068837
journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0086147
Când ne gândim la banalele broaşte, unii dintre noi vedem în ele niște creaturi simpatice, ce populează bălţile şi lacurile. Dar poate alții le consideră niște făpturi dezagreabile, zgomotoase și enervante. În timp ce, în opinia altora, cum sunt pescarii pasionați, broaștele fac parte din peisajul specific. Totuși, nu toate speciile de broaște sunt inofensive. Există broaște otrăvitoare, dar și broaște veninoase. Da, broaște veninoase.
O mare parte din broaştele otrăvitoare folosesc coloristica pielii pentru a speria posibilii prădători. Însă aceasta nu constituie singura lor armă de apărare împotriva prădătorilor. Ele folosesc secreţiile pielii pentru a se apăra.
Cea mai periculoasă specie de broaște otrăvitoare este celebra broască „Săgeata aurie” (Phyllobates teribilis). Când toxinele ei extrem de puternice intră în contact cu pielea omului, ele generează o senzație cumplită de arsură, ce durează câteva ore. Dar acestea pot avea urmări mult mai grave, precum aritmii, fibrilații sau chiar infarct. Otrava unei singure broaște „Săgeata aurie” poate fi suficientă pentru a ucide doi elefanți africani, sau 10-20 de oameni!
Otrava unei singure broaște Phyllobates teribilis, sau „Săgeata aurie” poate ucide doi elefanți.
Batrahotoxina, cum se numește această otravă, poate genera şi puternice senzaţii de amorţire locală, iar din acest motiv unii cercetători iau în calcul folosirea ei pentru producerea unor analgezice biologice.
Însă, așa cum am afirmat mai sus, lumea amfibienilor ne mai rezervă și alte surprize deloc de neglijat. Să facem cunoștință cu primele și, deocamdată, singurele două specii de broaște veninoase. Da, ați auzit bine. Există și broaște veninoase. Vinovatele responsabile de „sărutul morții” sunt „broasca cu cască a lui Bruno”, sau Aparasphenodon brunoi, și „broasca lui Greening”, sau Corythomantis greeningi.
Veninul „broaștei cu cască a lui Bruno” este de 25 de ori mai puternic decât al viperei braziliene Bothrops jararaca.
Aceste două specii, descoperite în Brazilia, au pe cap mici țepi, îndeosebi pe buza superioară, care le permit injectarea veninului letal direct în fluxul sanguin al atacatorului.
Un singur gram din veninul „broaștei cu cască a lui Bruno” este suficient pentru a ucide 80 de oameni. Veninul acestei broaște este de 25 de ori mai otrăvitor decât al viperei braziliene Bothrops jararaca.
Veninul „broaștei lui Greening” este mai puțin periculos, însă de două ori mai puternic decât al viperei Bothrops jararaca. Acest lucru a fost constatat din proprie experiență de Carlos Jared, cercetător în cadrul Institutului Butantan din São Paulo (Brazilia) când a mers într-o excursie în Caatinga (statul Rio Grande del Norte).
Cu siguranță, nimeni nu ar vrea să supere „broasca lui Greening”, una dintre cele mai veninoase specii de broaște din lume, descoperite în pădurea tropicală braziliană.
Cealaltă, „broasca cu cască a lui Bruno”, a fost descoperită în vegetația densă din pădurea tropicală braziliană din statul Espirito Santo, dar, din fericire, de data aceasta fără a o atinge cu mâinile neprotejate.
Jared și colegii săi au analizat 15 exemplare din ambele specii, testând puterea veninului, dar și structura pielii, a mușchilor și a scheletului acestora. Astfel au putut observa țepii mici de pe capul broaștelor cu ajutorul cărora injectează veninul din glande în posibilul atacator. Acești țepi se găsesc în număr mai mare pe buza superioară. Interesant este faptul că broaștele își pot flexa capul sus-jos și în lateral, ceea ce le ajută să își „sărute mortal” agresorul. Iar sărutul lor nu e nici pe departe dulce, ci extrem de dureros, durere care poate ține circa 5 ore.
„Faptul că anumite broaște pot injecta un venin mai toxic decât al viperelor Bothrops jararaca ne schimbă radical atitudinea față de aceste creaturi incredibile. Probabil, există mult mai multe specii de broaște veninoase ce așteaptă să fie descoperite”, a declarat Deborah Hutchinson, profesor de biologie în cadrul Universității Seattle, Washington.
Cu siguranță, cercetătorii analizează proprietățile veninului acestor broaște, pentru a ști cum să îl folosească în scopuri medicale. Devreme ce veninul, de pildă veninul scorpionului albastru din Cuba, este folosit cu succes în cazuri de cancer, viitorul ne-ar putea oferi și alte surprize. Nu ar fi nici prima, nici ultima dată când „farmacia omenirii” – pădurea tropicală amazoniană – ne uimește cu leacurile oferite de fauna și flora pe care le adăpostește.
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint
Surse: Current Biology, DOI: 10.1016/j.cub.2015.06.061
Uleiul CBD, sau uleiul de canabis Canabidiol, se bucură de o mare popularitate în ultimii ani. Aceasta se datorează proprietăților lui terapeutice, cât și aportului considerabil adus sănătății și bunăstării generale a organismului. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna astfel.
Canabisul este considerat cel mai popular drog ilegal din lume, numai în 2016 existând aproximativ 192 de milioane de consumatori ai acestei plante. Însă întrebuințările ei nu sunt strict recreative, ea fiind folosită și în scopuri medicale. Timp de decenii, autoritățile din întreaga lume au dus o politică de interdicție, în fruntea căreia s-a aflat chiar ONU. Însă în ultimii ani, unele țări, precum Canada, Uruguay, Olanda, dar și unele state ale Statelor Unite au ales o cale diferită de abordare. Au legalizat comercializarea plantei pentru consumul personal, în timp ce altele au decis să abroge sentințele cu închisoarea pentru consumatorii de canabis. De asemenea, ca urmare a campaniilor duse în favoarea autorizării folosirii plantei în scopuri medicale, atitudinea multor autorități a devenit mai tolerantă. Dar ce este canabisul?
Proprietățile medicale ale plantei de canabis, din care este extras uleiul de canabis, sunt elogiate de peste 3000 de ani. Valoarea ei medicală era descrisă în Papirusul Ebers din Egipt, ce datează din aproximativ 1550 î.e.n. Planta se pare că a fost folosită ca medicament în China chiar înainte de această dată.
Descriere științifică
Planta canabis, sau cânepa, face parte din familia de plante numită Cannabaceae. Oamenii de știință consideră că există mai multe specii de canabis. Trei specii de canabis recunoscute sunt:
Cânepa pentru fibre şi în special Cannabis sativa, din care fac parte şi soiurile cultivate în România şi, în general, în Europa, au un conţinut scăzut în substanţe narcotice şi halucinogene. Această cânepă este produsă şi utilizată îndeosebi pentru producerea de fibre.
Unele varietăți ale plantei canabis (precum cânepa indiană – Cannabis indica, cu cele două forme ale sale: C. indica – subnarcotică şi C. indica – narcotică) conțin niveluri mari ale substanței psihoactive tetrahidrocanabinol (THC). THC-ul este cel care dă senzația halucinogenă și de euforie consumatorului care fumează sau mestecă frunzele sau rășina de Canabis indica. Această specie se găseşte cultivată şi necultivată în: India, Iran, Turcia, Siria, Nordul Africii, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Celălalt component chimic major al plantei este canabidiolul sau CBD, care însă nu are niciun efect psihoactiv.
Uleiul CBD este de regulă extras din cânepă, de aceea poate fi numit și Ulei CBD din Cânepă sau Ulei CBD Industrial din Cânepă.
CBD-ul (prescurtare a termenului „canabidiol”) este unul dintre cei mai abundenți canabinoizi, dar, așa cum am precizat mai sus, nu are proprietăți psihoactive, deci nu produce efecte euforice.
Canabinoizii sunt compuși organici ce se găsesc în planta canabis. Aceștia interacționează cu receptorii endocanabinoizi din organism, declanșând diverse efecte. Până în prezent, au fost identificați peste 100 de canabinoizi.
Sistemul nervos uman conține un număr impresionant de receptori. Unul dintre sistemele de receptori este numit sistemul endocanabinoid (SEC). Acesta acționează ca un mecanism de echilibru pentru celelalte sisteme ale organismului uman, precum sistemul circulator, nervos și digestiv.
Receptorii SEC se află în creier și în sistemul nervos periferic. În creier, receptorii se află în zonele cerebrale responsabile cu percepția, memoria și mișcarea. De aceea sistemul endocanabinoid reglează multe procese fiziologice inclusiv senzația de durere, diverse stări afective și controlul apetitului. Acest sistem se activează și atunci când facem sport, reacționând la nivel neuronal. CBD a fost catalogat drept antispasmodic, antipsihotic, anticonvulsiv și neuroprotector. De aceea, folosirea uleiului CBD induce o stare generală de relaxare, inculsiv de relaxare musculară. CBD contribuie la reducerea stresului și crește rezistența sistemului nervos.
Așadar, CBD ameliorează o multitudine de simptome și afecțiuni, deoarece activează receptorii de serotonină. Aceștia creează un efect calmant care se corelează direct cu somnul, durerea și sănătatea întregului organism. Printre aceste afecțiuni se numără următoarele: diabetul, stresul post-traumatic, epilepsia, infecțiile rezistente la antibiotice, artrita reumatoidă, tulburările neurologice.
Expresia „Ulei de canabis” este una cuprinzătoare în care intră diferitele tipuri de ulei ce poate fi extras din planta canabis.
Uleiul de canabis poate fi împărțit în următoarele subcategorii:
Diferența dintre marijuana și cânepă
Marijuana și cânepa comună sunt amândouă extrase din planta canabis. Atât cânepa comună, cât și marijuana provin din aceeași specie, dar constituie varietăți diferite ale plantei canabis, cultivate pentru scopuri diferite. Marijuana este un amestec din florile, frunzele și tulpinele tinere ale cânepii indiene, sau Cannabis indica.
Așadar, deși uleiul de marijuana și uleiul de cânepă constituie, tehnic vorbind, ulei de canabis, nu trebuie să facem confuzie între ele, acestea având proprietăți cu totul diferite, întrebuințări diferite și restricții legale diferite.
Există multe diferențe între cânepa comună și marijuana în ce privește cultivarea, întrebuințarea dar și modul în care sunt aplicate. Cea mai importantă diferență însă este compoziția chimică a plantei, mai exact, cantitatea de THC pe care o conține.
Plantele de cânepă cultivate industrial produc în mod natural niveluri mari de canabidiol (CBD) și niveluri scăzute de tetrahidrocanabinol (THC). Pentru a fi clasificată drept cânepă, planta de cânepă trebuie să conțină o concentrație sub 0.3% de THC.
Concentrația de TETRAHIDROCANABINOL (THC)
O plantă canabis este clasificată drept marijuana dacă conține peste 0.3% THC. O plantă marijuana conține, de regulă, între 5% și 35% concentrație de THC.
Plantele marijuana conțin niveluri mai mari de tetrahidrocanabinol (THC) și mai mici de canabidiol (CBD).
Ce este Uleiul din Semințe de Cânepă?
Uleiul CBD mai este numit și Ulei CBD din Cânepă, întrucât este extras din planta de cânepă. Însă veți auzi și de Ulei din Semințe de Cânepă, care este diferit. Uleiul din Semințe de Cânepă este un produs des întâlnit în magazine alimentare, fiind întrebuințat în scopuri culinare.
Așadar, Uleiul din Semințe de Cânepă este diferit de Uleiul CBD din Cânepă. După cum sugerează și numele, Uleiul din Semințe de Cânepă este obținut prin presarea semințelor de cânepă, nu din frunzele sau mugurii de cânepă.
Uleiul din Semințe de Cânepă nu conține canabinoizii CBD sau THC. Conform studiilor efectuate, în semințele de cânepă nu se găsesc canabinoizi.
Foloasele Uleiului din Semințe de Cânepă asupra sănătății
Semințele de cânepă, dar și Uleiul din Semințe de Cânepă fac parte din categoria „superalimentelor” grație conținului mare de acizi grași omega 3 și de substanțe nutritive. Aceste semințe seamănă la gust cu nucile, fiind întrebuințate în scopuri culinare. Sunt bogate în proteine, fibre, acizi grași omega 3 și omega 6, dar și în antioxidanți.
Ce este Uleiul TETRAHIDROCANABINOL (THC) sau Uleiul din Marijuana?
THC-ul este ingredientul psihoactiv extras din planta canabis, fiind principalul ingredient responsabil cu efectul narcotic, sau de euforie, asociat cu consumul de canabis.
Uleiul din Marijuana, cunoscut și sub numele de Ulei THC, este produs ca urmare a extragerii și izolării THC-ului din planta marijuana. Acest ulei conține concentrații foarte mari de THC, prin urmare, este ilegal.
Pe de altă parte, uleiul CBD, sau Canabidiolul, nu are efecte narcotice, deoarece nu conține THC, care este componentul canabinoid responsabil de efectul psihoactiv, sau euforic.
Foloasele întrebuințării uleiului CBD
Revenind acum la foloasele întrebuințării uleiului CBD (Canabidiol), acesta poate fi folosit ca adjuvant în cazul următoarelor condiții medicale și afecțiuni:
Notă
Conținutul acestui articol nu înlocuiește sfatul medicului specialist, care este în măsură să ofere diagnosticul și tratamentul adecvat pentru pacient. Pentru orice întrebări legate de afecțiunea dumneavoastră, solicitați sfatul medicului curant sau al altui medic specialist.
Însă trebuie să precizăm că uleiul CBD nu este doar pentru persoanele care se confruntă cu probleme medicale. Și persoanele sănătoase pot trage mari foloase din utilizarea uleiului CBD, ca metodă de prevenție sau pentru a le ajuta să ducă o viață sănătoasă.
CBD-ul poate fi disponibil în mai multe forme, nu doar sub formă de ulei. Îl putem găsi în capsule, gumă de mestecat, bomboane, ciocolată și chiar în pad-uri de cafea. Da, nu glumesc. Cafea!!!
Așadar, fie că avem nevoie de el pentru a ne îmbunătăți starea de sănătate, pentru a ne alina durerile fizice provocate de afecțiuni grave sau debilitante, fie că dorim să prevenim problemele de sănătate și să ne simțim bine, să apelăm cu încredere la uleiul CBD. Vom fi surprinși de rezultate!
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint.
Surse: World Drug Report 2018 1 bklt, pag 11-13 (United Nations publication)
OMS Update of Cannabis and its Medical Use; OMS Pre-Review Report Agenda Item 5.2
Cancerul pancreatic este supranumit „ucigașul tăcut”, întrucât, atunci când apar simptomele, acesta este deja într-o fază mult prea avansată pentru a mai putea fi tratat.
Însă, dat fiind că pancreasul este un organ destul de bine ascuns în spatele stomacului, dificil de vizualizat sau din care este greu să se preleveze probe pentru biopsie, depistarea din timp a problemelor pancreasului ar putea fi o adevărată provocare.
Tony Hu, împreună cu colegii săi din cadrul Universității Tempe din Statul Arizona (SUA) au efectuat o analiză de sânge care ar putea depista cancerul pancreatic înainte ca acesta să se răspândească.
În studiu au mai fost incluse circa 50 de persoane sănătoase, dar și în jur de 50 de persoane bolnave de pancreatită, o inflamație acută a pancreasului ce poate fi greu de diferențiat de cancerul pancreatic cu metode precum screeningul cu ultrasunete.
Însă cu ajutorul acestei analize de sânge s-a văzut clar diferența dintre cele două boli.
Nanoparticulele de aur
Când anumite celule pancreatice devin canceroase, ele produc tipuri diferite de vezicule extracelulare, transmițând altor celule gene oncogene, adică acele gene ce cauzează cancer, sau proteine oncogene, care promovează formarea cancerului și evoluția bolii.
Ca urmare a unirii cu aceste vezicule, nanoparticulele își schimbă proprietățile luminoase, semnalând astfel prezența cancerului pancreatic.
Acest test este nu numai rapid, ci și ieftin, fiind posibilă realizarea lui pe o miime dintr-un milimetru de plasmă sanguină.
„Fără îndoială că teste de screening făcute din timp, îndeosebi un test de sânge ca acesta, care este non-invaziv, ar fi extrem de valoroase”, a declarat Anthony Gill, profesor în patologie chirurgicală din cadrul Unversității din Sydney.
Însă, deocamdată sunt necesare studii mai ample.
Echipa lui Tony Hu dorește să realizeze studii mult mai mari. Hu speră ca în viitor această analiză de sânge cu nanoparticule de aur să fie utilizată pentru screening la scară largă pentru depistarea cancerului pancreatic.
„Actualmente lucrăm cu cazuri de cancer pulmonar și limfom și înregistrăm rezultate foarte bune. În plus, conducem un studiu de diagnoză nu numai pentru cancer, ci și pentru tuberculoză, mai spune Hu.
Teoretic, acest test ar putea fi aplicat oricărui tip de boală sau afecțiune.”
Resurse: Nature Biomedical Engineering, DOI: 10.1038/s41551-016-0021
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint
Candida auris, bacteria rezistentă la antibiotice, descoperită cu 10 ani în urmă, este acum una dintre cele mai temute bacterii intraspitalicești.
Ce este Candida auris?
Candida auris (C. auris) este o ciupercă, un tip de fungi, ce poate provoca infecții la oameni. Se înrudește cu Candida albicans, ce provoacă erupții. Candida auris a fost descoperită în 2009 în canalul auricular al unui pacient japonez din Spitalul Metropolitan de Geriatrie din Tokyo.
De regulă, ciupercile de Candida trăiesc la nivelul pielii noastre fără să cauzeze probleme, însă pot provoca infecții dacă suntem deja bolnavi de anumite afecțiuni, sau dacă pătrund în sânge sau plămâni.
Ce infecții poate provoca?
Candida auris poate provoca infecții ale sângelui, însă poate infecta și sistemul respirator, sistemul nervos central sau chiar organe interne. De obicei aceste infecții sunt destul de serioase. Bacteria este rezistentă la tratamentul obișnuit, ceea ce face infecția dificil de eradicat. De asemenea, infecția cu Candida auris poate avea simptome similare cu cele ale altor infecții, ceea ce o face greu de depistat.
„Mai multe spitale din Marea Britanie înregistrează în ultimul timp un număr mare de cazuri de C. auris, solicitând sprijin din partea Ministerul Britanic al Sănătății”, după cum precizează medicul de boli infecțioase Elaine Cloutman-Green. „Candida auris supraviețuiește în mediile spitalicești, de aceea curățenia are un rol esențial în stoparea acesteia. Depistarea bacteriei este o chestiune serioasă, atât pentru pacient, cât și pentru spital, deoarece ținerea ei sub control se poate dovedi dificilă”, mai spune medicul Elaine Cloutman-Green.
Avem motive de îngrijorare?
Cele mai expuse riscului sunt persoanele cu sistemul imunitar slăbit spitalizate pe o perioadă lungă de timp. Printre acestea se pot număra bolnavii de diabet, cei care fac dializă, pacienții care au fost supuși unei intervenții chirurgicale sau cărora li s-a efectuat un transplant, dar și bebelușii născuți prematur.
Riscul infectării cu C. auris este prezent și în cazul persoanelor care au luat foarte multe antibiotice, deoarece acestea distrug bacteriile benefice care o țin de obicei sub control.
Din 2013 până în prezent, în Marea Britanie, de pildă, au fost infectați cu C. auris circa 60 de pacienți, iar Centrul American pentru Controlul Bolilor raportează că, la nivel mondial, tot mai multe țări înregistrează cazuri de infecție cu bacteria C. auris. Majoritatea țărilor europene au înregistrat un număr mic de cazuri, cel mai recent fiind din Grecia, în luna aprilie. Din fericire, în România nu s-au înregistrat încă astfel de cazuri.
De ce este C. auris rezistentă la medicamentele obișnuite?
Rezistența la antifungicele obișnuite, precum fluconazol, a fost raportată în majoritatea tulpinilor de C. auris depistate. Aceasta înseamnă că aceste antifungice nu dau rezultate în cazul bacteriei C. auris. Din acest motiv, s-a încercat întrebuințarea unor antifungice mai puțin cunoscute, însă C. auris a dezvoltat rezistență și la acestea.
Probele de ADN arată că genele bacteriei C. auris de rezistență la antifungice sunt foarte asemănătoare cu cele ale bacteriei Candida albicans, care este mult mai frecventă. Aceasta lasă să se înțeleagă că genele de rezistență la antifungice s-au transmis de la o specie la alta.
Care ar putea fi factorul declanșator?
Un studiu sugerează că motivul pentru care cazurile de infectare cu bacteria C. auris s-au înmulțit ar fi acela că această specie este forțată să trăiască în temperaturi din ce în ce mai mari, ca urmare a schimbărilor climatice.
Majoritatea fungilor preferă temperaturile mai răcoroase din sol. Însă, odată cu creșterea temperaturilor la nivel global, Candida auris a fost forțată să se adapteze la temperaturi tot mai ridicate, motiv pentru care aceasta pare se prospere în organismul uman, care are o temperatură de 36 – 37 de grade Celsius.
Cum poate fi stopată?
Candida auris este foarte rezistentă și poate supraviețui pe suprafețe mult timp. Ea nu poate fi distrusă cu ajutorul detergenților și dezinfectanților obișnuiți. Este importantă folosirea dezinfectanților potriviți pentru a o putea elimina din spitale. Răspândirea ei poate fi limitată printr-o bună igienă ce constă în menținerea mâinilor curate prin spălarea lor în mod frecvent și folosirea de dezinfectant pentru mâini.
În prezent, unități importante de prevenție din lume lucrează la testarea mai multor sustanțe dezinfectante și antiseptice care să stopeze infecția cu C. auris. Câteva companii de medicamente lucrează la dezvoltarea unor compuși antifungici iar în Suedia, Marea Britanie și Japonia sunt în lucru câteva tratamente orale și intravenoase promițătoare. Rămâne de văzut dacă acestea vor reuși să combată această ciupercă îndărătnică. Ceea ce putem face până atunci fiecare dintre noi este să ne întărim sistemul imunitar. Bacterii precum Candida albicans sunt ținute sub control de organismul nostru atunci când sistemul imunitar este puternic.
Pe lângă o bună igienă, o alimentație echilibrată bazată pe alimente cât mai proaspete, bogată în legume și fructe, dar și exerciții fizice practicate cu regularitate, specialiștii recomandă un aport zilnic de vitamine si minerale. Mai mult, pentru un sistem imunitar puternic avem nevoie de odihnă și de menținerea stresului sub control.
Așadar, să facem tot posibilul să ne menținem puternică propria „fortăreață”, luând toate măsurile pentru ca în ea să nu apară nicio breșă. Și atunci, ea își va îndeplini rolul protector de care avem atâta nevoie!
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint.
Resurse: https://www.cdc.gov/fungal/diseases/candidiasis/candida-auris.html
Deși multe aptitudini și capacități mentale se deteriorează cu vârsta, există unul care ne însoțește cu fidelitate – simțul muzical, mai precis, capacitatea de a sesiza atunci când sunetele muzicale nu sună bine.
Când ascultăm muzică, creierul nostru încearcă să anticipeze următoarea notă. Pentru a vedea dacă simțul muzical se schimbă în decursul vieții, Joydeep Bhattacharrya și echipa sa din cadrul Universității Goldsmiths din Londra au măsurat undele cerebrale ale mai multor adulți, având sub 33 de ani dar și adulți având peste 62 de ani, în timp ce aceștia ascultau muzică.
Toți participanții au audiat 100 de piese muzicale scurte, compuse special pentru acest studiu. Fiecare piesă se încheia într-o progresie melodică standard folosită în muzica occidentală sau într-una necunoscută.
Multe dintre funcțiile executive ale creierului se deteriorează odată cu înaintarea în vârstă, dar nu așa au stat lucrurile și cu sesizarea încheierii neconvenționale a pieselor respective. Ambele grupuri au detectat încheierea la fel de bine. Ce-i drept, persoanele în vârstă foloseau o regiune mai mare a creierului, ceea ce compensează, probabil, deteriorarea ce are loc în cele mai multe cazuri, după cum afirmă Bhattacharrya.
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint.
Resurse: Brain and Cognition, doi.org/b2jw
Când vorbim de organisme uriașe, nu putem să nu ne gândim la giganți precum balena albastră și arborele sequoia. Însă spre sfârșitul anilor ′80 ai secolului trecut, acest record a fost doborât de o ciupercă, ce i-a determinat pe specialiști să reanalizeze definiția a ceea ce înseamnă organism individual.
Pe atunci, James B. Anderson, de la Universitatea din Toronto (Canada), împreună cu alți colegi de-ai săi, a descoperit gigantica ciupercă Armillaria gallica în timp ce studiau distugerile produse de fungi asupra pinilor roșii dintr-o plantație din Crystal Falls, Michigan.
Armillaria gallica
„Am descoperit un organism unic din punct de vedere genetic care ocupa acest loc”, afirma Anderson. Potrivit estimărilor făcute atunci de acei cercetători, ciuperca respectivă ocupa o suprafață de circa 30 de hectare de pădure, cântărea 100 000 de kilograme și data de cel puțin 1 500 de ani.
Recent, o echipă de cercetători din Statele Unite și Canada s-a reîntors în zona acestei rețele imense de hife (filamente din celule care alcătuiesc miceliul unei ciuperci) pentru a reexamina genele ciupercii. Descoperirea i-a lăsat fără cuvinte. Ciuperca era mai mare decât înregistraseră cercetătorii în anii ′80 și cu mult mai veche.
Pălărioarele galben-maronii ale ciupercii de miere (Armillaria gallica) sunt frecvent întâlnite pe copacii morți din toată America de Nord. Dar aceste aparente ciuperci individuale sunt doar vârful icebergului, ca să spunem așa, ele făcând parte dintr-o rețea subterană de fibre reprezentând organismul real.
Armillaria gallica
Conform ultimelor analize, greutatea acestei ciuperci gigantice este de peste 400 de tone, ea ocupând o suprafață subterană de aproximativ 90 hectare. Aceasta înseamnă că este mai grea decât o balenă albastră și mai mare decât un super shopping mall. Însă asta nu s-a întâmplat peste noapte (poate doar în povești). Cândva se credea că are o vechime de 1 500 de ani, însă în prezent se consideră că, pe vremea grecilor din antichitate, ciuperca reprezenta doar un spor. Deci, conform ultimelor studii, ea datează de aproximativ 2 500 de ani.
Dar, descoperirile legate de gigantica ciupercă nu s-au oprit aici. Pe lângă imensitatea ei și onorabila ei vârstă, echipa a descoperit o caracteristică aparte. Deși au trecut peste ea secole de dezvoltare și de creștere constantă, doar 163 dintre cele 100 de milioane de baze proteice care alcătuiesc codul ei genetic s-au schimbat. Ceva le-a oprit evoluția sau le-a încetinit-o. Nu se cunoaște încă cu claritate ce anume; nu se stie dacă e vorba de mecanismele ei biochimice sau, pur și simplu, de faptul că acest organism gigantic trăiește sub pământ, ascuns și ferit de forțele mutante ale naturii.
Acel mecanism îi permite cumva ciupercii să localizeze mutații în zone în care nu pot produce prea mari daune. În studiul realizat de el și de colegii săi, cercetătorul Anderson estimează că acest mecanism al ciupercii previne apariția mutațiilor distrugătoare în acele părți ale rizomorfelor (filamente miceliene dispuse în rețea) responsabile cu perpetuarea dezvoltării și creșterii constante a ciupercii. Înțelegerea acestui proces, consideră cercetătorii, i-ar putea ajuta în studiile și în cercetările lor legate de dezvoltarea cancerului. „Ar putea fi un punct interesant de comparație”, a declarat Anderson. „Cancerul este foarte instabil, suferind mutații într-un ritm uimitor și fiind predispus schimbărilor la nivelul genomului. Pe când ciuperca A. gallica este un organism foarte persistent și cu puține mutații.”
De când A. Gallica a doborât recordul la capitolul mărime și vechime, pe scenă și-a făcut între timp apariția un alt concurent din regnul fungilor. În 1998, o altă ciupercă de miere, Armillaria ostoyae, descoperită în Blue Mountains din Oregon, i-a furat coroana, ca să spunem așa. Armillaria ostoyae ocupă o suprafață subterană de peste 2 300 de hectare și ar putea fi la fel de veche ca și civilizația umană.
Armillaria ostoyae: imagine Flikr
Acești giganți ascunși ochilor noștri confirmă o dată în plus că aparențele pot fi înșelătoare. Însă tot ei ne vor ajuta, poate, să descoperim cum putem înțelege și doborî „giganții” precum cancerul cu care se confruntă lumea medicală modernă.
Articol realizat și redactat de Mihaela Balint
Referințe: bioRxiv, DOI: 10.1101/377234
